Autori: Ing. MIHAI TANCIU, Ing. ION VIDRAȘCU
Editura Stadion, 1971
- restitutio "Manualul radioamatorului"
- Introducere
- Partea întîi - ELEMENTE DE ELECTROTEHNICĂ ŞI RADIOTEHNICĂ
- Capitolul I
- Capitolul II
- Antene
- 1. Antena — circuit oscilant deschis
- 2. Lungimea de undă şi frecventa proprie
- 3. Distribuţia intensității și tensiunii de-a lungul antenei
- 4. Radiația antenelor. Directivitatea
- 5. Caracteristicile principale ale antenelor
- 6. Linii de alimentare
- 7. Cuplarea antenelor
- 8. Antene directive
- 9. Antene pentru unde scurte
- Antene
- Capitolul III
- A. Tuburi electronice
- 1. Dioda. Emisiunea termoelectrică
- 2. Construcția diodei
- 3. Funcţiile diodei
- 4. Înlocuitorii diodei
- 5. Trioda. Construcția şi principiul de funcționare
- 6. Funcţite triodei
- 7. Caracteristicile triodei
- 8. Parametrii triodei
- 9. Tetroda. Construcţie și funcționare
- 10. Utilizarea tetrodelor în montajele radio
- 11. Caracteristicile și parametrii tetrodei. Emisiunea secundară
- 12. Pentoda. Construcție și funcționare
- 13. Tuburi complexe
- 14. Tubul cu neon
- 15. Catalogul de tuburi electronice
- B. Tranzistoarele
- A. Tuburi electronice
- Capitolul IV
- Alimentarea aparatajului radio
- 1. Surse de alimentare. Generalități
- 2. Redresoare
- 3. Dispozitive de redresare
- 4. Scheme pentru redresarea unei singure alternanțe
- 5. scheme pentru redresarea ambelor alternanțe
- 6. Scheme cu dublare de tensiune
- 7. Filtre
- 8. Redresoare cu gazotroane
- 9. Calculul filtrului redresorului cu gazotroane
- 10. Surse de alimentare pentru aparatura portabilă
- 11. Baretoarele
- Alimentarea aparatajului radio
- Capitolul V
- Capitolui VI
- Capitolul VII
- Capitolul VIII
- Capitolul IX
- A. Laboratorul radioamatorului
- B. Montaje radio
- 1. Receptor O-V-l pentru unde scurte
- 2. Supeheterodina simplă, cu detecția pe grilă
- 3. Supeheterodină cu cinci tuburi şi reacţie pozitivă
- 4. Supeheterodină cu dublă schimbare de frecvență
- 5. Emițător de 15 W
- 6. Emițător de 50 W
- 7. Adaptor pentru 144 - 146 MHz
- 8. Receptor supeheterodină pentu 144 - 146 MHz
- 9. Emițător U.U.S. pentru 145 MHz
- 10. Generatoare de ton
- 11. Un aparut util: rezonanțmetrul
- 12. Undametre cu absorbţie
- Capitolul X
- Partea a doua - RADIOTELEGRAFIE
- Capitolul I
- A. Metodica invăţării transmiterii la manipulator
- 1. Scopurile şi etapele de învăţare
- 2. Transmiterea semnelor allabetului morse
- 3. Aşezarea şi apucarea manipulatorului
- 4. Învățarea transmiterii semnelor scurte
- 5. Învățarea transmiterii semnelor lungi
- 6. Învățarea transmiterii semnelor alfabetului morse
- 7. Creșterea vitezei de transmitere
- 8. Organizarea şedinţelor de invăţare a transmitetii semnelor alfabetului morse
- B. Procesul invăţării recepției după auz a semnelor alfabetului morse
- A. Metodica invăţării transmiterii la manipulator
- Capitolul II
- Capitolul I
- Partea a treia - CUM SE OPEREAZĂ O STAȚIE DE RADIOAMATORI
- Partea a patra - INDICAȚII GENERALE PENTRU INSTRUCTORII RADIOCLUBURILOR
- Capitolul I
- A. Indicații asupra formării radioamatorilor ca radiotelegrafiști
- B. Variante asupra formării radioamatorilor ca radiotelegrafiști
- C. Cunoașterea regulamentelor și a traficului de radioamator
- D. Cunoașterea stațiilor de radioamator
- E. Lucrul la stația de radioamator
- F. Elemente de electronică și radiotehnică
- Capitolul I
Radioamatorismul - sportul îndrăgit de mulți - indiferent de vîrstă - reprezintă activitatea unde se cer îmbinate armonios efortul fizic
și inteligența, aptitudinile personale cu cunoştinţele teoretice solide, elanul tineresc cu avîntul imaginaţiei creatoare.
Sportul acesta, care numără mulţi ani de cînd a luat ființă, s-a impus încet dar sigur, încît azi nu există continent unde să nu fie
prezent, nu există ţară care să nu aibă prefix propriu pentru radioamatorism, nu există oră din zi sau din noapte în care să nu găsești radioamatori de pe toate meridianele şi latitudinile globului practicînd acest frumos și pasionant sport.
În comparație cu celelalte sporturi - chiar şi cu sportul „rege“, fotbalul - radioamatorismul este singurul în care „jucătorii“ nu se transformă la o anumită vîrstă în suporteri, ci râmîn „pe teren“ activi, „de la tinerețe pîn'la bătrînețe“.
Într-un cuvînt, radioamatorismul este sportul puternic prin modestia lui (nu este zgomotos, nu „ridică tribunele în picioare“), mare prin cauzele nobile ale umanității în slujba cărora pune prietenia între popoare, apreciat şi admirat pentru serviciile aduse omenirii, indiferent de rasă, sex, neam, religie, vîrstă. Numeroasele cazuri de salvare a unei vieţi aflate în pericol, cu ajutorul unui lanț întreg de radioamatori din diferite țări, reprezintă cea mai frumoasă pildă de solidaritate colectivă pusă în slujba omului. lată de ce sportul acesta este îndrăgit îndeosebi de tineri entuziaşti.
Activitatea de radioamatorism constă în stabilirea de legături cu radioamatori din ţara noastră sau din alte ţări, prin executarea traficului radio în telefonie sau în telegrafie. Executarea acestui trafic se face în conformitate cu Regulamentul de radiocomunicații al radioamatorilor din R.S.R. Pentru desfăşurarea acestei activităţi se folosesc aparate de radio, receptoare şi emițătoare speciale, de diferite puteri, corespunzătoare clasei de autorizare pe care o au radioamatorii. Frecvențele de lucru (benzile) sînt cele prevăzute de Regulamentul de radiocomunicaţii al radioamatorilor din R.S.R., şi, în mare, ele se împart în două categorii: unde scurte şi ultrascurte, fiecare avînd adepții respectivi. Desigur, orice radioamator doreşte să stabilească legături cît
mai multe, cît mai frumoase şi cît mai îndepărtate. Cei care reușesc acest lucru sînt însă numai cei perseverenţi, care caută să „facă“ legături la orice oră din zi sau din noapte, studiază condiţiile de propagare în diferitele anotimpuri ale anului, au cunoștințe temeinice de radiotehnică şi experimentează continuu montaje noi (emițătoare și receptoare), precum şi diferite tipuri de antene.
În ţara noastră radioamatorismul are mulți ani de activitate. De curînd şi-a sărbătorit patru decenii de existență. Din cauza condiţiilor grele în care a apărut, dezvoltarea sa a fost destul de înceată. Lipseau atît condițiile materiale, cît şi un organ care să dirijeze această activitate. În prezent în Republica Socialistă România radioamatorismul
cunoaşte o tot mai largă dezvoltare. An de an creşte numărul radioamatorilor, mărindu-se numărul cluburilor şi al radioamatorilor.
Dorința de a învăța tainele radioului şi de a-şi construi prin cunoştințe proprii un emițător sau un receptor cu care să realizeze legături cu radioamatorii din alte țări cuprinde în special tineretul, dar nu-i ocolește nici pe cei vîrstnici.
Numărul stațiilor individuale autorizate în țara noastră se apropie de 2 000, iar al celor de club, de 200.
Participarea radioamatorilor la concursurile internaționale, precum și la campionatele republicane este tot mai numeroasă şi activă, iar rezultatele obținute îndreptățesc eforturile depuse.
Trebuie amintit că în țara noastră se organizează O serie de campionate republicane ca, de exemplu, campionatul de unde scurte, de unde ultrascurte, campionatul de „vînătoare de vulpi” şi cel de telegrafie. Fiecare reuneşte la start atît radioamatori cu activitate şi experiență mai îndelungate, cît şi radioamatori cu „state de serviciu“ mai noi, dar bine pregătiți teoretic. De aceea, uneori, începătorii, datorită entuziasmului și perseverenței, obțin chiar rezultate superioare radioamatorilor cu o practică mai îndelungată.
Pentru stimularea activității radioamatorilor au fost instituite 20 de diplome, care pot fi obținute în urma rezultatelor realizate la diferite concursuri sau campionate.
De asemenea, tot pe baza participării la diferite concursuri internaționale și a locului ocupat, precum și pe baza unui anumit număr de legături realizat cu radioamatorii din anumite țări, se pot obține diplome străine, conferite de diferite țări.
Pentru a se veni în mod concret în ajutorul radioamatorilor a fost creată o puternică bază materială, care constă din staţii de radioemisie-recepție, aparate de măsură şi în special din materiale și piese radio necesare oricărui radioamator. Aceste materiale şi piese se vînd radioamatorilor la prețuri convenabile prin radiocluburi. Stațiile de radioemisie-recepție sau numai receptoarele se dau în folosință acelor radioamatori care, deşi sînt autorizați şi doresc să aibă o activitate intensă, nu au posibilitatea să-şi procure sau să-şi construiască în acel moment stația sau receptorul necesar. Distribuirea. acestor aparate se face în anumite condiții, prin radiocluburi.
Tot prin grija radiocluburilor sînt distribuite și o serie de imprimate specifice activității de radioamator ca : fișe de concurs, caiete de lucru LOG, cărţi de confirmare (QLS) etc.
Activitatea radioamatorilor din ţara noastră este condusă si îndrumată de Federaţia Română de Radioamatorism din cadrul Consiliuiui
Naţional pentru Educaţie fizică şi Sport.
Sediul federaţiei se află în București și are următoarele organe: Comitetul federal, Biroul federal.
Pentru desfășurarea activității pe teritoriui republicii Socialiste România, Federaţia de Radioamatorism are organe subordonate (comisiile județene de radiocomunicaţii).
Activitatea federației este îndreptată spre dezvoltarea activităţii de radioamatorism, în vederea obținerii de rezultate pe măsura condiţiilor create, precum şi pentru asigurarea „schimblui de mîine“ al radioamatorilor noştri, care să preia ştafeta din mîinile înaintaşilor lor şi să o ducă mai departe.
Prezentul manual se adresează tuturor celor care doresc să devină radioamatori. În același timp este destinat și organelor locale care organizează cursuri pentru formarea de radioamatori.
În cuprinsul lui sînt prevăzute două părți mari şi anume: partea întîi, conținînd elemente de electrotehnică şi radiotehnică şi partea a doua, care cuprinde metodica învăţării transmmiterii şi recepționării semnalelor morse.
În afară de acestea, în manual au mai fost incluse : un capitol destinat atît radioamatorilor incepători, care studiază singuri, cît și instructorilor din cadrul radiocluburilor. Capitolul cuprinde tabelul cu repartiția disciplinelor pe teme şi ore, precum şi bibliografia desfăşurată pe lecţii și ore a fiecărei discipline. Acest capitol trebuie respectat întocmai de instructorii radiocluburilor, iar peniru radioamatorii care învaţă singuri servește ca îndrumător asupra cunoştințelor ce vor fi cerute
la examenul pentru obținerea certificatului de radioamator, și, în acelaşi timp, foloseşte drept ghid pentru planificarea in timp a studierii acestor discipline.
Bibliografia o constituie Regulamentul de radiocomunicații al radioamatorilor din R.S.R., care trebuie să fie citit, studiat și aprofundat de fiecare viitor radioamator.
Ceea ce este nou în literatura destinată radioamatorilor, este faptul că în manual apare pentru prima dată o metodică a învăţării semnelor morse, destinată celor ce nu pnt să urmeze cursurile organizate în cadrul radiocluburilor şi sînt nevoiți sâ le învețe acasă singuri sau în grupuri mici (3-4 persoane). Această metodică va fi respectată şi aplicată şi de instructorii radiocluburilor.
Materialul poate părea la prima vedere multor începători arid şi plin de lucruri „neesenţiale“ şi „neinteresante“. Amintim cu această
ocazie că în general orice manual metodic produce la început această impresie. Sfătuim de aceea pe tinerii începători să citească cu curaj indicațiile date şi în special să caute să le aplice întocmai.
Impresia de care aminteam mai sus se datorește faplului că, în mod nejustificat, se crede că recepţia și transmiterea sernnelor morse se învață greu şi numai în cadrul umor cursuri speciale. Cei care au însă voînţă şi un minimum de aptitudini muzicale (cum au majoritatea oamenilor normali) pot învăța „tainele“ allabetului morse „la domiciliu“, singuri.
În acest scop veţi începe să învăţaţi singuri transmiterea la manipulator, după indicaţiile date la capilolul introductiv al acestei discipline. După ce v-aţi obișnuit cu apucarea manipulatorului, cu transmiterea semnelor scurte (punctelor), a celor lungi (liniilor) și ați învăţat combinarea lor, prevăzute la lecţiile 2-5, treceţi la lectia 6 - transimiterea semnelor din grupa I — şi apoi în conținnare la celelalte lecţii, învățînd numai partea de transmitere.
De la începutul învățării transmiterii vă veți controla lucrul ascultîndu-vă în cască. Este decsebit de important să dați o foarte mare atenţie primelor şedinţe de învățare a transmiterii punctelor, liniilor şi a combinării loc. Accst lucru este necesar ca să vă obișnuiți chiar de la început cu transmiterea lor corectă. În acest scop trebuie să transmiteţi cu răbdare şi de nenumărate ori acelaşi exercițiu, pînă cînd îl veți executa corect. La sfîrșitul învăţării transmiterii, veți constata cu surprindere - spre sutisfacția dumneavoastră - că aţi îuvățat şi recepția semnelor morse.
Sistemnul acesta de învățare se deosebește de cel clasic, dar în final duce la obţinerea acelorași rezultate.
Învăţarea transmiterii semnelor o veți face cu o viteză mică pentru a căpăta deprinderi corecte şi numai după învățarea transmiterii tuturor semnelor veți putea încerca crușterea vitezei de transmitere.
Cînd veţi trece la creşterea vitezei de transmitere, vă recomandăm să cereţi sfatul și ajutorul unui radioamator sau radiotelegrafist cu experienţă.
Desigur, în cadrul unui curs organizat, timpul pentru învăţare va fi mai scurt, dar cu o oarecare diferență de timp în plus pot fi obţinute aceleași rezultate și de cei care nu pot urma aceste cursuri.
În cuprinsul manualului sînt date o serie de indicaţii metodice care se adresează instructorilor. Este bine ca ele să fie citite cu atenție şi de radioamatorii care învață radiotelegrafia singuri, deoarece sînt valabile și pentru dînşii, cunoscînd principiul că fiecare om poate deveni propriul său instructor.
Vă recomandăm ca la 3-4 săptămîni să cereţi ajutorul unui radioamator cu experienţă, care va putea să vă dirijeze activitatea, înlăturînd anumite greșeli la transmitere.
Pentru învăţarea în condiţii cit mai bune a noțiunilor de electrotehnică şi radiotehnică, va trebui, de asemenea, ca, din cind în cînd, să cereți ajutorul unui radioamator cu experienţă, al unui profesor de fizică, tehnician radio etc. care să vă explice fenomenele care vi s-au părut mai greu accesibile.
Nu trebuie să vă speriaţi de formulele matematice. Cel mai important lucru este să înțelegeți bine fenomenele fizice ce au loc în func
ționarca diferitelor piese sau montaje. După ce veți stăpîni aceste elemente, formulele mmatematice vi se vor părea uşoare şi vor completa înțelegerea lor deplină. De aceea vă sfătuim să nu le învăţaţi mecanic, ci studiați întîi cu atenție fenomenul fizic şi după aceea rețineți partea matematică. În acest mod succesul va fi asigurat.
Concretizarea eforturilor depuse de viitorii radioamatori în cadrul cursurilor organizate, sau de către cei care au învățat singuri, se face prin susținerea unui examen în fața unei comisii organizate, conform prevederilor Regulamentului radioamatorilor.
Obţinerea certificatului de radioamator, eliberat de organele M.P.I., este răsplata ce va constitui încununarea eforturilor depuse.
Noţiunile pe care le vom întîlni în paginile care urmează vă sînt de fapt cunoștințe vechi, întîlnite odinioară — sau poate ce curînd ! — pe filele manualelor de fizică. Reamintindu-ni-le, nu facem decît să ne
împrospătăm bagajul de cunoștințe, fără de care nu vom deveni niciodată posesorii unui indicativ YO...
Pentru început, o mică incursiune în domeniul constituţiei materiei.
Ştiţi, desigur, că în natură se întîlnesc nenumărate corpuri, dintre care peste 100 sînt simple sau elemente, iar celelalte compuse. Corpurile simple sînt alcătuite numai dintr-un singur element de același fel, cum ar fi, de exemplu, hidrogenul. Corpurile compuse sînt formate, după cum le arată și numele, din două sau mai multe elemente diferite.
Orice corp — simplu sau compus — este alcătuit din atomi. Dar şi atomii pot fi împărţiţi la rîndul lor în particule mai mici numite elementare.
Pentru simplificare, să presupunem acum că am avea la îndemînă un atom de hidrogen, cel mai simplu din cei peste 100 de atomi diferiţi existenți în lume. Să mai zicem, de asemenea, că printr-un procedeu oarecare am izbuti să-l aducem la dimensiunile unui balon ce ar avea diametrul de 50 de metri, adică să-i mărim de vreo 1000 miliarde de ori!
Să despicăm apoi balonul în două. În faţa ochilor ni se va înfăţişa un mic sistem planetar. Ca și la uriaşii săi fraţi din macrocosmos, vom găsi şi aici un „soare“ central, mic cît o gămălie de ac şi numit proton.
În jurul său, pe o orbită aproape circulară, cu raza de 25 de metri, aleargă o planetă nu mai mare decît protonul amintit: electronul. Ea gonește pe orbita sa cu viteza de 2200 km pe secundă, adică de peste 3000 de ori mai mare decit viteza glonțului!
Dar ne putem întreba: de ce oare planetele sistemului nostru se rotesc cuminte în jurul Soarelui, în loc s-o ia razna prin Universul nemărginit? De ce electronii nu fug din atomi, preferînd să se rotească la nesfirşit împrejurul protonului? La prima întrebare, răspunsul e acesta: din cauza atracției pe care o exercită Soarele usupra planetelor sale. O atracţie asemănătoare există şi între proton și electron, iar cauza este... electricitatea.
Într-adevăr, protonul, această fărîmă de materie, nu este altceva decît un minuscui rezervor de electricitate, de un anumil fel, denumită pozitivă şi notată cu semnul (+). Tol astfel şi electronul. El poartă o încărcătură — să-i spunem corect sarcină — de electricitate, egală ca mărime cu aceea a protonului, dar diferită ca natură, numită negativă care se înseamnă cu semnul, minus (—), iar masa sa este de 1847 (±2) ori mai mică decit masa atomului de hidrogen.
Cum cele două feluri de electricitate prezintă ciudata însușire de a se atrage una pe alta, înseamna să apare o nouă forță capabilă să se opună forţei centrifuge, care ia naștere prin mişcarea de rotație a electronului în jurul protonului.
În natură se găsesc, după cum am mai spus, peste 100 de atomi diferiţi, adică de corpuri simple. Alcătuirea interioară a acestora este asemănătoare, dar nu identică. Daca vom examina, de exemplu, atomul heliului, gaz mai ușor decit aerul, vom observa şi aici tot un minuscul sistem planetar, numai că numărul planetelor, adică al electronilor, nu vă fi unu, ci doi, și, lucru interesant, „soarele“ central conţine şi el tot
doi protoni.
Descoperirea aceasta nu are însă nimic extraordinar. Un raţionament simplu ne spune că numărul electronilor trebuie să fie întotdeauna egal cu al protonilor, spre a se menține echilibrul de forțe. Deci, reţineţi:
în oricare atom numărul electronilor este egal cu numărul protonilor. Toţi electronii și protonii, indiferent de natura atomilor sînt identici ca mărime și însușiri.
În figurile alăturate sînt redate „portretele“ unor atomi de hidrogen (fig. 1), heliu (fig. 2) și aluminiu (fig. 3).
Şi mai interesantă este însă o altă constatare: cei doi protoni din centrul atomului de heliu nu sînt singuri! În imediata lor vecinătate se află doi corpusculi denumiți neutroni. Ei nu conţin nici un fel de electricitate, de aceea se şi numesc aşa. Protonii şi neutronii atomului formează ceea ce se numește nucleul său.
Atomii moleculelor din care sînt alcătuite corpurile simple sau compuse nu au aceleași însușiri, deși toți atomii sînt formați din electroni și protoni. Într-o seamă de corpuri electronii sînt foarte statornici și cu greu se lasă scoși din îmbrățișarea microcosmosului lor. Din
Fig. 1
Fig. 2
Fig. 3
familia acestora fac parte: sticla, porțelanul, cauciucul, mica, hîrtia, parafina, bachelita, masele plastice etc. Ele se numesc izolanți sau dielectrici.
Alte corpuri, dimpotrivă, sint compuse din atomi ai căror electroni izbutesc la un moment dat să scape de sub atracţia nucleului. Ei pătrund în spațiul dintre atomii moleculelor, unde rătăcesc la întîmplare. Din
familia acestor corpuri lac parte, îndeosebi, metalele şi aliajele lor. Ele se numesc conductoare sau corpuri bune conducătoare de electricitate, spre deosebire ce celelalte care sînt rele conducătoare de electricitate. Cel mai bun conducător este argintul; urmează apoi cuprul, ahiminiul și altele.
Dielectrici perfecţi nu există și aceasta pentru că, oricîte măsuri s-ar lua, tot mai îzbutește să fugă cîte un electron. Singurul izolant ideal ar fi vidul absolut, adică acel loc în care, nemaiexistînd materie,adică atomi, nu mai pot fi nici electroni. Dar, pînă astăzi, vidul absolut n-a fost realizat.
Atomul, în mod normal, este neutru, întrucît, după cum am mai spus, sarcina negativă a electronilor anulează sarcina pozitivă a protonilor. Primind sau pierzind electroni, el poate deveni însă încărcat negativ — respectiv, pozitiv. Atomii încârcați negativ sau pozitiv se numesc ioni.
Circulaţia electronilor prin conductoare poate fi dirijată, în anumite situații, în sens unic. Ea poartă atunci denumirea de curent electric.
Pentru a produce curent electric se leagă, de exemplu, un conductor între două puncte electrizate diferit, electronii scurgîndu-se astfel de la un punct la celălalt.
Electrizarea punctelor considerate se face fie prin frecare, fie, de preferință, cu o sursă de curent — o pilă electrică, bunăoară — care menţine diferența de electrizare „pompînd“ într-una electronii din conductor şi obligîndu-i asttel să circule.
Cînd electronii se deplasează tot timpul în acelaşi sens, curentul pe care-l determină se numeşte continuu.
Un lucru trebuie însă reţinut: în conductoarele solide, curentui circulă întotdeauna de la negativ la pozitiv.
Cu toate că viteza electronilor pe orbitele lor se situează, după cum am arătat, în jurul a 2200 km pe secundă, iar viteza lor de translație (de trecere de la un atom la altul) este şi mai mică, viteza curentului electric este de aproape 300 000 de km pe secundă.
Aceasta se explică însă prin faptul că mișcarea la translație începe aproape instantaneu pe tot circuitul parcurs de electroni.
Ca oricare fenomen fizic, curentul electric se caracterizează printr-o serie de mărimi, pentru a căror precizare avem nevoie de un sistem de unităţi de măsură, Dintre acestea, cete mai importante sînt următoarele:
I. COULOMB-ul = unitatea de cantitate de electricitate.
Cînd numărul de electroni în plus sau în minus pe care-i posedă un corp este de 6,28x1018, cantitatea de electricitate cu care este încărcat acesta este egală cu 1 COULOMB.
Dar cum diferența de mai sus nu are, evident, un caracter practic, unitatea de cantitate de electricitate se măsoară infinit mai uşor, prin cantitatea dintr-o substanță anumită ce se depune într-o baie electrolitică prin trecerea curentului, fără a se preciza însă durata operaţiei.
În acest fel s-a stabilit că 1 COULOMB este egal cu cantitatea de electricitate care, trecînd printr-o soluție apoasă de nitrat de argint, depune 1,118 miligrame de argint.
II. AMPER-ul = unitatea de intensitate de curent.
După cum intensitatea unui curent de apă se măsoară prin debit (care se exprimă prin numărul de litri ce trece în fiecare secundă printr-o secțiune a conductei), tot astfel se măsoară şi curentul electric, care este egal cu cantitatea de electroni ce se scurge în unitatea de timp printr-o secțiune de conductor.
Intensitatea curentului se notează cu litera I iar mărimea sa se exprimă în amperi.
1 AMPER = 1 coulomb pe secundă.
În afară de amper — notat prescurtat cu litera A — în practică se mai folosesc submultiplii săi,
şi
III. VOLT-ul = unitatea de forţă electromotoare sau de diferenţă de potenţial.
Dacă legăm printr-un conductor un corp încărcat pozitiv cu un altul încărcat negativ, constituind ceea ce se cheamă „un circuit închis“, în conductor apare un curent electric, care încetează în momentul stabilirii echilibrului sarcinilor electrice. Pentru a persista curentul, ambele corpuri trebuie menținute în starea de electrizare inițială, adică de „circuit deschis”, fapt care nu poate fi realizat decît prin intermediul unei surse separate de curent, care produce forța electromotoare (fig. 4).
[...]